Totul sau nimic

Scrisei acum vreo 3-4 zile in urma un mic comentariu cu privire la “jumatatea de om” pe care o “denunta: Dan Puric, opinie cu care-s perfect de acord. Primi raspuns cum ca, n-are importanta numele, el nu s-ar scoate din categoria lui “jumatate de om”. Si atunci am inteles un lucru tulburator: modestia ca presupusa calitate personala a unui om!
Hai sa vedem cum stau lucrurile: cu totii gresim in viata, cu totii facem porcarii, mai mari sau mai mici, nimeni nu-i perfect, iar viata ne poate pune in fata obstacole sau situatii pe care fiecare le trecem cum ne taie capul, dar si caracterul!
Am facut eu greseli in viata? Da! Le-am corectat cit ce-am putut de repede? Da! Am invatat eu din greseli? Da! Le-am repetat? NU! Despre asta-i vorba! Greselile mele au fost mai mult intimplari ale fiintei mele si nu momente de referinta. Si mai ales, ele nu au produs urmari radicale in viata sau caracterul meu!
Hai sa luam un exemplu, poate dur: o femeie, 10 ani prostituata; dupa cei 10 ani vine si spune: am gresit, imi pare rau, eu nu sunt asa, vreau sa devin decenta!”
Dragilor, cine are dreptul s-o condamne, s-o acuze? Nimeni!
“Cine e fara de pacat sa ridice primul piatra!” se aude din cer glasul Lui, inca...
Deci, nimeni n-o acuza si cu totii incercam s-o intelegem si s-o ajutam, pe cit putem.
Problema care se pune este insa alta: OK, nu te loveste nimeni cu bolovanul, dar nici doi bani nu da nimeni pe tine! Sau asa ar trebui sa fie... Vorbim de 10 ani. E, o greseala care dureaza 10 ani inceateaza sa mai fie o greseala si devine reflectia clara a caracterului tau!
Poate nutri cineva admiratie sau respect pentru ea? Nu! Pentru ca, dragilor, nimeni nu te respecta doar pentru simplul motiv ca esti in viata. Ca sa fii respectat trebuie sa mai si meriti! Si aci e punctul cel mai vulnerabil al discutiei. Ei vor nu numai sa nu-i judecam, ceea ce-i corect, dar au si obraznicia de-a pretinde respectul nostru, de asemenea!
Vom auzi foarte curind, daca n-am auzit deja, pe multi strigind batindu-se cu pumnul in piept: sunt anticomunist, n-am fost cu ei niciodata, ci doar, asa, stiti voi, ca sa supravietuiesc, m-am dat un pic cu ei, dar in sufletul meu am fost anticomunist convins!”
Si sa presupunem ca e si cinstita pramatia. Dragilor, bun e sufletul, dar nici faptele vietii nu-s chiar de lepadat! Ca daca Isus pe pamint ar fi fost o hahalera de om, putea avea el cel mai curat suflet si sa faca cele mai impresionante minuni, ca faptele, vorba aluia, “vorbeste” pina la urma. Or el a facut supremul sacrificiu si fapta asta sta chiar inaintea minunilor lui.
Sigur, vom auzi: “viata e mai complicata, de multe ori trebuie sa te faci frate cu ala, ca sa treci puntea...”
Iar eu ii voi raspunde: da, viata e destul de complicata, dar si tu esti un nemernic fara de pereche!
Si acu, sa ne intoarcem la presupusa modestie care, pentru multi, cred ei, ca da bine. Dragilor, da foarte prost!
Gheorghe Dinica, un actor urias, a fost intrebat odata ce este talentul? Era intr-un restaurant ticsit de actori, iar el, ridicindu-se de pe scaun, a raspuns tare si raspicat: “Talentul e ceva ce eu am si nimeni de aci n-are!” A fost el corect? A cam fost destul de corect, fie vorba intre noi, dar nu despre corectitudine e vorba, ci despre respectul propriei valori!
Imi amintesc, a fost un film, pe vremea de demult in Romania, despre viata lui Wagner: striga el Wagner in film plin de mindrie: “I am Wagner! I am Wagner!” Adica, sunt cel mai bun si cam e...
Cu alte cuvinte: acolo unde valoarea e evidenta, iar caracterul, cinstea si moralitatea sunt fara de tagada, modestia nu-si are sens si nici loc!
In cazul prostituatei noastre cu 10 ani experienta, a securistului devenit om de onoare si a futelnitelor ce se viseaza doamne stilate, modestia e doar o pierdere de vreme, fiindca, fie ca sunt “modesti”, fie ca nu, ei tot de proasta calitate ramin si-i trecem frumos la categoria “jumatate de om”, pe de-a-ntregul maimuta!
Aceasta reconciliere ce se incearca a se face, eu n-o pot accepta si nici tolera. De ce? Pentru ca: “nu-mi pun semnatura alaturi de a ta, chiar daca ar trebui sa spun ca nu exista Dumnezeu”, zise el Steinhardt si el a stiu ce spune, fiindca a inteles pericolul unei asemenea ticalosii!