Intelectualul-erou

Spun mereu ca intelectualul este un aristocrat sau ar trebui sa fie, adica un individ ce urmeaza valorile aristocratice: adevar, cinste (si nu cea tovaraseasca), onoare, dreptate si patriotism. Toate acestea ar trebui sa nu fie, pentru persoana ce se declara sau este declarat ca fiind un intelectual, vorbe mari, putin prea emfatice, care, nu-i asa(?) plictisesc pe pragmaticul-realist sau ignorantul de pe strada! Pentru un intelectual aceste principii ar trebui sa intre la categoria: sarcina obligatorie de fiece zi!

Si am senzatia ca el, intelectualul, doar mimeaza cum ca ar urma si ar sustine aceste principii. Doar mimeaza! Putini dintre ei sunt constienti de uriasa responsabilitate pe care o au, iar unii nu inteleg imensa forta pe care ar putea-o avea in societate. Cei mai multi nu sunt strabatuti de dorinta reala de-a reprezenta aceste valori, aceste principii.

In conditiile in care societatea romaneasca si nu numai, dar in Romania fenomenul este mai evident, se afla intr-un galopant process de instrainare de la principiile aristocratice, intelectualului i se cere inca mai mult decit a fi un aristocrat; el trebuie sa devina un erou! Adica sa aiba curajul, tenacitatea si perspectiva eroului!

Moralist? Da, dar e putin… Moralistul, in sensul bun al cuvintului, este necesar intr-o societate asezata, ori in Romania societatea este oricum, numai asezata nu! Moralist e bun, nu-i de aruncat la cos, insa Romania are nevoie ACUM de mai mult…Intelectualul este Vocea din Cetate, in general; lui acum ii se cere sa devina si Sabia din Cetate, fiindca aristocratul este un cavaler capabil sa moara pentru idealurile lui…

Intrebarea imediata este: care sunt idealurile intelectualului roman? Sau, si mai grav, are el vreun ideal? Sigur, nemurirea ar putea fi unul dintre dezideratele lui. Si e bine ca-i asa. Dar, nemurirea iti este data ca urmare a faptelor vietii…

Idealul intelectualului roman ar trebui sa fie, in opinia mea, asezarea societatii romanesti pe principii aristocratice, adica pe principiile valorii, ale adevarului si competentei. Sunt absolut incredintata ca intelectualul doreste asta si, impreuna cu el, tot poporul roman (nu ma refer la populatie!). Vorba e cum se poate ajunge la normalitate (pentru ca aceste principii reprezinta adevarata normalitate!)?

Intelectualul ar trebui sa fie nu numai moralizatorul Cetatii, ci si acuzatorul celor care fac ca lucrurile sa nu se aseze niciodata in acea matca a valorii! A acelora care sunt impotriva principilor aristocratice!

Prin urmare, conversatia sub lustru e buna, dar pe vreme de neant valoric, ea devine ineficienta, ba chiar, prin neactiunea fatisa, conversatia devina sustinatoarea ticalosiei din Cetate!

Scena, podiumul, estrada nu-i locul unde el, intelectualul, se auto-admira in vazul celorlalti, ci locul unde se ia atitudine, se denunta, locul unde ar trebui sa se strige tare si cu dictie impotriva celor care au inmormintat principiile normalitatii, facind ca anormalitatea, zgura sa triumfe absolut. Locul unde sunt demascati si acuzati, fara putinta de tagada, aceia care sugruma binele inca din fasa si ineaca adevarul.

Intelectualul trebuie sa aiba rolul de-a pune in miscare energi si instituti, Cetatea! Nu a instiga, ci a acuza cu cinste raul, in scopul précis de-a savirsi binele. Intelectualului ii se cere sa fie nu numai mintea treaza din Cetate, dar si forta motrice a societatii!

In Romania intelectualul este doar un moralist! Iar in spatele sau chiar sub nasul lui, ticalosii isi fac de cap, fara frica, fara rusine, nefiind impiedicati de Vocea Cetatii: e vocea celui care striga in desert!…

Iata de ce, majoritatea dintre ei se declara obositi, depasiti de situatie si se duc sa se inchida in turnul lor de carti sau, daca nu dispar de tot din Cetate, fac doar efortul de-a conversa sub lustru, o conversatie sterile si fara vibratia necesara in a provoca o adevarata schimbare!

Exact asta NU ar trebui sa faca! Romania are nevoie Acum de ei ca de Vocea Acuzatoare, iar ei ar trebui sa se simta obligati moral de-a deveni Glasul omului de bun-simt din societate si bratul, metaforic, al lui, de asemenea.

Intransigent si vertical, inflexibil si hotarit, patrunzator si abil acest tip de intelectual-erou nu exista in societatea romaneasca si fara el Romania va ramine in mina mafiotilor, a ticalosilor, adica a acelora care urasc principiile aristocratice, fiindca ele nu-i ajuta sa parvina. Si dorinta, idealul mafiotului acesta este: de-a parveni cu orice prêt, in orice situatie si, mai ales, sa fie nestrigherit in ascensiunea lui in a fura, pungasi, minti, in ascensiunea lui catre… nimic!….

Freydoon Rassouli

Ce este autenticitatea?

Nu va inselati, nu voi incerca sa raspund intrebarii, pentru simplul motiv: nu stiu ce este autenticitatea si nici domnul Plesu nu pare sa ne fii lamurit…
Da, ideea acestui eseu s-a nascut in urma citirii unui articol: “O scrisoare despre autenticitate” scris de A, Plesu.

Sigur, domnia sa este un intelectual patrunzator, nu zic autentic, ca nu stiu ce inseamna…, vorba e ca aci, raspunzind unei cititoare, s-a cam incurcat in sofisme… A scris cam orice, mai putin ce inseamna a fi autentic!

“Autenticitatea nu cade niciodata in auto-contemplare si, cu atit mai putin, in auto-admiratie” Sa fie asa oare? Hai sa o luam mai pe-ndelete: Eminescu, poetul nostru, a fost sau n-a fost autentic? “Autenticitatea nu cade niciodata in auto-contemplare”, zice A.Plesu. Niciodata! Imi pare mie sau, in acest caz, Eminescu n-a prea fost autentic, el “cazind”, ba cufundindu-se in auto-contemplare si nu doar intimplator…

Cu totii vazuram filmul “Amadeus”, viata lui Mozart. Dupa toate aparentele, Mozart a suferit greu de auto-admiratie; imi vine in minte scena in care regele ii aminteste lui Mozart ca mai sunt si alti compozitori, iar Mozart ii raspunde cum ca da, “dar eu sunt cel mai bun!” Urmind retorica domnului Plesu: “autenticitatea care ii demite pe cei din preajma e pura egolatrie”… Ce mai tura-vura, Mozart n-a fost nici o clipa autentic…

Si atunci, cine e autentic? Porcu o fi autentic! Nu cred ca-l strabate auto-admiratia, n-as crede ca i-ar demite pe cei din ograda, este “spontan, strain de orice intentie demonstrativa, de orice ostentatie” A.Plesu…

Eu cred insa altceva: autenticul nu poate exista fara valoare; valoarea fiind aceea care poate da autenticitate, adica amprenta, marca originala, unui individ. Ca sufera de egolatrie si de auto-admiratie asta ar fi, voarba aceea, treaba lui, atita vreme cit persoana in cauza e un om valoros. Cum descoperim valoarea? Asta-i alta poveste!…

E de remarcat efortul intelectualului de-a insira vorbe sofisticate: hermeneutica, solipsism (la primul ne invrednici si cu o definitie, la al doilea cuvint ne lasa pe noi sa-l cautam in dictionar) doar pentru a-i marturisi, extrem de discret, tinerei: fii mai modesta ca valoarea nu te scoate din casa, iar in lipsa ei, nu prea-ti justifici mult trimbitata autenticitatea!

PS. SOLIPSÍSM n. Conceptie filozofică conform căreia singura realitate ar fi omul si constiinta lui, iar tot restul lumii există numai în constiinta individului.